dorneanueduard.blogspot.ro Web analytics

luni, 24 martie 2014

ANCORE ȘI O LAMĂ NOUĂ DE CUȚIT

Umbrele noastre așază cu fața la perete două scaune
Ioana are un comportament simulat
Prin găurile lăsate de acele seringii ies insecte cronofage
Aproape urlu
Tu crezi că astfel poți vedea ,,peine del viento’’
Chiar pot să văd spune ioana
Uite terasele de bronz uite și ancorele învelite în piele de târfă tatuată
Așa că
Umbra mea e mai puternică ca a ta eduard
A ta se târăște printre automatisme sentimentale și îți zgârie inima
Ai nevoie de o lamă nouă de cuțit
și de un nud de femeie nefericită din care să tai după fiecare asalt
mângâierile mincinoase
lovesc cu piciorul unul dintre scaune
șuruburile și așchiile de lemn trec prin permafrost
privesc uimit cum alunițele de pe fața ioanei coboară până deasupra sânilor
ți-am spus că umbra mea e mult mai puternică eduardule
acum cred asta îi răspund cuprins în albul îmbrățișării
vreau să văd împreună cu tine ,,peine del viento’’

Eduard Dorneanu
Mălini, 25 martie 2014 



Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

vineri, 21 martie 2014

CHINTA DE GREBLĂ


Astăzi este ziua internațională a poeziei. Se recită poezii. Este evocat numele marilor poeți. În Mălini nu există nicio activitate culturală, așa că sunt nevoit să citesc singur Esenin, Nichita, Blaga, Stratan sau Naum. De câteva zile, curentul electric este întrerupt în intervalul de timp 9.45-16.00. Ei, nu e nimic. Am un radio pe baterii. Deschid pe frecvența pe care emite un post de radio regional ( public și destul de cunoscut). Redactorii emisiunii ( era cam 11.30) par a fi veseli, binedispuși. Un domn anunță pe radioascultători că în doar câteva minute va fi anunțat numele personalității zilei. Înțeleg că în fiecare zi redactorii acelei emisiuni aleg o personalitate a zilei. Fac pariu cu mine însumi că va fi ales un poet străin: Shakespeare sau poate Goethe. Domnul redactor anunță vesel: ,,personalitatea zilei de 21 martie este Alex Velea’’. Am avut intenția de a arunca aparatul de radio pe geam. Cum de au putut domnii redactori ca drept de ziua internațională a poeziei să aleagă ca ,,personalitate a zilei’’ pe un cântăreț tatuat ? Să nu credeți că distinșii redactori nu știau ce se sărbătorește astăzi în toată lumea. Chiar ei au prezentat un calendar al zilei cu numai o jumătate de oră înainte de a anunța că Velea este ,,omu’ și personalitatea zilei’’. Sunt curios de ce un post de radio public ignoră poezia . Consider că alegerea domnilor redactori nu a fost luată întâmplător. Domnii redactori au reușit să adune la un loc asemeni cărților de joc: ignoranța, superficialitatea, mediocritatea, amatorismul și vulgaritatea. Eu numesc această stare, chinta de greblă. Aș putea divaga pe seama acestei licențe dar prefer să citesc o poezie. Cu radioul și televizorul închis. Ca acum câteva decenii când poezia era respectată și iubită. Cu adevărat. 
Eduard Dorneanu
Mălini, 21 martie 2014 



Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.  

joi, 20 martie 2014

MĂLINI-VOLUMUL 1- CAPITOLUL 20

Noaptea a fugit dincolo de Pădurea Prisos. Nu am putut dormi. Vântul a dansat pe acoperișul de tablă al casei mele, a îmbrățișat tuia și pe ceilalți pomi,apoi s-a aruncat din albastrul cerului în argintiul murdar al apelor Suhăi și Moldovei. Am încercat să adorm dar mi-a fost absolut imposibil. Umbrele au părăsit icoanele și au început să strige cu voci speriate de copil bolnav.
Am ascultat un timp cum gem ferestrele. Portițele cerdacului s-au lovit una de alta până când un înger a făcut semnul crucii în fața lor, pe treptele de asfalt. Vântul a stat. Am simțit o arsură în piept și am văzut cum umbrele se întorc în icoane alături de sfinți, nori purpurii și epave.
Dimineața este amară ca un sărut apăsat pe pleoapele unei femei urâte, pe jumătate adormită. Mă îmbrac în negru. Aburul otrăvit al zilei de joi nu mă poate atinge. Nici aripile păsărilor obosite. Nici ele.
Las cele trei telefoane pe buturugile de vișin nedespicate. Lângă Oblio, mărul pădureț. Trebuie să sap două straturi : unul pentru pătrunjel și altul pentru ceapă timpurie. În podul palmei drepte am o urmă roșie. Ieri am desfăcat popușoi albi, iar grăunțele și cocenii mi-au făcut o mică rană. 
-Nu ai mâini muncite, spune mama. Mie de ce nu mi s-a întâmplat nimic? Cum faci și tu un pic de treabă, hopa capeți rană exact ca vulpea.
-Care vulpe? , întreb eu amuzat.
-Vulpea aia din poveștile copilăriei. Una care mânca pe leneși. Acum o știi?
-Gata, m-am prins. Toate dihăniile din povești au un singur scop: să mă pedepsească pe mine.
-Da, da. Iar ești victimă.
-Cum spui mata.
Am noroc că hârlețul are o coadă netedă, fără noduri. Primul strat e ușor de săpat. Anul trecut pe același petec de pământ a fost cultivat usturoi. 
-Nu te apuca încă de săpat. Mai sunt trei săcușori de popușoi. Îi bați pe ăia. Îi aduci în livadă și după asta poți săpa un tunel pâna la vulpea ta.
-Normal. Nicio vulpe nu stă de vorbă cu mine dacă nu bat niște popușoi întâi. 
Întind sacii pe aleea de ciment, în fața bucătăriei de vară. Nu sunt plini, iar după ce popușoii vor fi desfăcați nu știu dacă voi umple un sac. Găsesc un par de brad. Îl cioplesc cu bărdița; are câtiva țepi care ar putea rupe nailonul sacilor. Strâng parul în mână și încep să pocnesc sacii cu popușoi. Duc în livadă fiecare sac și îi deșart într-o vană de tablă.
-Huci! luate-ar mama huciului de curvar.
Rezuca Tudoran vine prin livadă și aruncă după Zepto cu bulgări de pământ.
-Doamna Dorneanu, de unde ai aratarea asta di cucoș? O vinit di dimineațâ șî ni-o bătut pi amândoi cucoșî, șî pi cel cafiniu șî pi cel alb. Mare curvar di cucoș, fereascî Dumnezău!
Răstorn în vană cei trei saci. Majoritatea popușoilor au rămas la fel ca înainte de a fi bătuți cu parul. 
-Văleu doamnă, spune Rezuca mamei, da’ aiștea nu-s popușoi bătuți. Parcă îs numa’ scărchinați. Acuș încep să râdî.
-I-am bătut bine dar nu știu ce naiba au. Și culmea e că sunt și uscați. Dar degeaba.
-Hai că stau și eu să ajut, se hotărăște Rezuca.
Zepto se oprește în dreptul porții de la livadă și cântă fericit.
-Huci!, curvaru’ naibii se supără Rezuca. Uiti la el, parcî facî în bagiocurî.
Zepto continuă să cânte. Îi răspund cocoșii din vecini. Reîncep săpatul stratului. Lama hârlețului e boantă și taie destul de greu brazdele hleioase. Găsesc câteva fire de usturoi rămase de anul trecut. Le sap cu grijă, le scutur de pământ și le așez deoparte.
-Da di undi ai vana asta?, întreabă Rezuca. Acuma nu măi găsăști așă cieva di cumparat. 
-E veche spune mama. Da e groasă și uite că nu ruginește deloc. Așa se făceau înainte.
-Dapoi cum, răspunde Rezuca. Să vezi ci ligheni șî ci vani avem acasî la Văleni, la casa părinteascî. Nu să mai fac di aiestea amu.
Continui să sap. Brazdele trebuie mărunțite cu grebla. Dinspre livezile care duc în Ulița Poștii apare o curcă neagră care aleargă gălăgioasă către livada Rezucăi.
-Ai și curci negre?, o întreb zâmbind.
-Nu-i curca me. Eu am numa’ albe.
-S-o fi îndrăgostit de unul dintre curcanii matale.
-N-auzî cî am numa’ curci? Lasî cî pleacî ie înapoi.
Încep să sap al doilea strat. Aici munca este mult mai grea. Viitorul strat este amplasat în apropierea cioatei vișinului tăiat acum câteva luni, în toamnă. Pământul este plin de rădăcini. Aduc bărdița și tai venele de lemn ale pământului. Nu strigă nimeni. Nu curge sevă sau sânge. Pare atât de ciudat că măruntaiele din pământ ale vișinului continuă să fie vii. Să adune hrană pentru ceva ce nu mai există. 
-Tata’ meu ave voci frumoasî, spune Rezuca.
-Și tata a avut, spune mama. Dar a pierdut-o în pădure.
-Cum sî piardî vocia în păduri cî doarî nu-i o traistî.
-Las’ că îți spun. Într-o seară venea acasă prin pădure. Și el avea obiceiul să chiuie. Să chiuie tare de tot. Iacă o chiuit . Cineva i-o răspuns. A mai chiuit odată. Iar i-o răspuns cineva. O chiuit a treia oară. După ce i-o răspuns, tata nu a mai putut chiui și nici cânta tare. I-o luat cineva vocea.
-Asta numa’ Mama Pădurii sau Nicuratu o fost. Ptui, cruci di aur. Mari cumpînî o avut. Ghini cî n-o ramas mut. Cî n-o măi cîntat nu-i nicio pagubî.
-Poate a fost ecoul, încerc și eu să îmi dau cu părerea. Și bunicul s-o fi speriat. Pe Mama Pădurii nu a văzut-o nimeni. E doar o poveste.
-Cum sî cie o povesti? Șî eu am văzut-o. Avea fața de scoarțî di copac. Am vazut-o când trece apa Suhii.Mama Pădurii esti.
-Tanti Rezuca, las-o încolo de treabă. Unde ai văzut asta?
-Dacî îțî zîc cî am văzut-o!
Brazdele sunt tot mai mari. Trebuie neapărat să le fărâm. Găinile Rezucăi ies în livadă și se duc tocmai lîngă gardul de sârmă al vecinilor. Zepto le vede și aleargă după ele de parcă ar fi miza unui concurs cu premii ieșite din comun.
-Uiti la el!, aratarea, se amuză Rezuca. Doarî nu s-a duci tocma’ în fundu’ livezii la găinili meli!
Zepto ajunge la găinile Rezucăi în câteva minute. Cocoșul alb fuge imediat ce îl vede că se îndreaptă către el. Cel cafeniu rămâne și încercă să îl înfrunte. Zepto îl prinde de creastă și apoi îl ciocnește în cap, în piept. Fuge și cocoșul cafeniu. Zepto pleacă împreună cu trei dintre găinile Rezucăi, iar celelalte aleargă speriate către casa lor. 
-Doamni!, câtâi di curvar cucoșu aista, râde Rezuca. Nu am mai văzut așă cieva.
-Măcar ăsta e real nu ca Mama Pădurii, spun eu.
-Hai termină de săpat, se supără mama. 
-Bine, hai că imediat e gata.
-Termină întâi și după aia poți începe să sapi și tunelul.
-Ci tunel ?, bre întreabî curioasă Rezuca.
-Un tunel ca să ajung la o vulpe, răspund eu.
-O vulpi cu douî chicioari sau cu patru?.
-Eh, răspund eu înfigând hârlețul în pământul hleios. Cu două, cu patru, cu zece.
-Hahahaha, râde Rezuca.
Zepto se întoarce acasă . Când ajunge lângă noi se oprește și cântă. Rezuca aruncă după el cu un cocean de popușoi.
-Ceara măti di curvar !
Am terminat de săpat. Acoper cu pământ și pietrele aruncate sub gardul putred care desparte livada mea de cea a bătrânei Ema. Pe coada hârlețului au rămas pete de sânge . Scot apă rece de la fântâna cu roată de lemn. Vreau să îmi răcoresc palmele, inima , sufletul. Domnul se apropie de mine și mă întreabă:
-Te dor palmele?, Eduard.
-Mă dor, răspund trist.
Domnul ia apă din găleata fântânii cu o cană galbenă, veche.
-Întinde palmele, ca să îți torn mă îndeamnă Domnul.
Fac palmele căuș și aștept răcoarea binefăcătoare a apei. Domnul toarnă încet apă vie peste rănile și tristețea mea. Flăcări verzi se joacă pe degetele mele. Mă spăl pe față cu apa și focul Domnului. 
-Hahahaha râd pomii și firele de iarbă.
Zâmbesc și eu. Cu palmele și sufletul în flăcări. 


Eduard Dorneanu
Mălini, 20 martie 2014 



Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.  

marți, 18 martie 2014

,,7,63'' LA TÂRGUL INTERNAŢIONAL DE CARTE ŞI MUZICĂ EDIŢIA A XI-A, 20 – 23 MARTIE 2014, la Business Park BRAŞOV

Pentru cine doreşte şi se află în Brașov în perioada 21-23 martie, o poate achiziţiona de la standul Editurii Eikon.
.

MOTANUL NERO ȘI CRIMEEA

Crimeea este un nume frumos. Nici Simferopol nu sună rău. E numai bun pentru o echipă care se bate la retrogradare într-un campionat de fotbal suspectat de blaturi. Poate că voi ,,boteza’’ cu numele Crimeea vreo pisică abandonată. Pisicilor din satul meu li s-ar potrivi nume precum Desdemona , Julieta sau Mădălina pentru că mai toate mor otrăvite . Totuși, Crimeea este un nume frumos. Când auzi pe cineva strigând acest nume poți visa cu ochii deschiși avioane de luptă, cazaci decapitați și baricade din tramvaie ruginite. Mda, Crimeea este un nume frumos. Nero este cel mai cunoscut motan al Măliniului. În două dintre cărțile mele ( ,,7,63’’ și ,,Mălini’ ), apare ca personaj și motanul mustăcios. A trecut mult timp de când Nero a dispărut. Unde ar putea fi? Posibilitățile sunt limitate: a fost răpit de extratereștri, a câștigat marele premiu la 6/49 și a plecat în Miaubermude sau l-au omorât niște consăteni care nu suportă personajele literare. Bănuiesc că motanul putrezește undeva, în vreun șanț sau în prundul Suhăi. Vorba unui consătean : ,,Da ci uă ? Cini ari nevoii di mâțî șî di scriitori? Ci lasî aiștea în urma lor? Ninica !’’ Alăturarea aceasta, amuzantă la prima auzire, spune multe despre asprimea satului românesc. Oricum, Nero nu a mai apărut. Am pierdut un personaj, un prieten, un suflet. Ce lasă totuși Nero în urma lui? Ei bine , lasă o amintire caldă care aduce zâmbete și bucurie. Iar asta , prieteni, nu e puțin. . . Crimeea este un nume frumos. Nu știu dacă este potrivit pentru un nume de pisică. Chiar, nu știu. Nu îmi plac numele inscripționate pe cizmele rusești. Nici crematoriile în care sunt arse visele. Nici ele. . .

vineri, 14 martie 2014

,,7,63" la Târgul internațional de Carte Librex 12 – 16 martie 2014, Palas Mall, Iaşi, România

Pentru cine doreşte şi se află în Iaşi în această perioadă, o poate achiziţiona iar în 15 martie 2014, ora 14.00 – 14.55, poate merge la lansarea ei la Agora EX LIBRIS II, zona II de evenimente, Palas Mall, Atrium, nivel 0.
Prezintă: Liviu Antonesei, Valentin Ajder


Autor : Eduard Dorneanu
nr pagini: 106
Editura Eikon
Editori: Valentin Ajder, Vasile George Dâncu
Foto coperta 1: Ruxandra Anton
Coperta 4- prezentare de scriitorul Liviu Antonesei

http://www.culturainiasi.ro/agenda/1/27222/LIBREX%3A+Program+-+15+martie+2014.html

joi, 13 martie 2014

NOAPTE ȘI GRI

în mod normal la ora asta
ar trebui să urmăresc unul dintre meciurile monotone din optimile de finală ale europa leaque
tottenham versus benfica sau poate lyon versus plzen
prefer limbajul colocvial al ioanei și imaginea picioarelor ei
care sprijină cupola plină de vânătăi a hotelului

întotdeauna după ce fac dragoste îmi doresc aceleași lucruri
o melodie post punk despre o prostituată pe jumătate drogată ce explică omenirii
diferența dintre substanța karmică și un moliftelnic
o găleată vișinie plină cu lapte sărat în care să îmi spăl tălpile
și un tricou inscripționat cu obscenități sau cuvinte pompoase
neapărat
pe spate să fie scris cu litere arabe transcedentalia
știu
o să spui că nu se poate că ar fi o emoție ruptă din context
dar asta vreau
să știi

tocmai au înscris cei de la a z 67 alkmaar
da știu
tu mă vrei când introspectiv când analitic
întâlnirile noastre au ceva din rigiditatea
postărilor de log care au comentariile închise
ai dreptate eduardule spune ioana
cât de chinuiți suntem
noapte și gri



Eduard Dorneanu
Mălini, 14 martie 2014 



Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.  

marți, 11 martie 2014

MĂLINI-VOLUMUL 1-CAPITOLUL19

Primăvara a deschis porți noi către cer. Albastrul tremură la fel ca inima unui copil rămas singur într-o cameră întunecată. Pe dealuri, călăuzele aprind focuri și rostesc rugăciuni. Vântul șterge urmele animalelor de pradă. Pomii primesc mângâiere și deschid muguri . Apele Suhăi și ale Moldovei adună ultimele lacrimi ale iernii. 
Curăț prunii din fața casei. Unele crengi s-au uscat. Cleștele e neascuțit. Taie greu crengile uscate. Încerc să folosesc un fierăstrău ,,coadă de vulpe’’. Nici unealta asta nu mă ajută prea mult: zimții fierăstrăului trebuiau ascuțiți iar lama curățată de rugină. Din pruni cade asupra mea un praf negricios. Strănut. La masa din fața magazinului beau bere trei consăteni: Malaicreț, Buburușcă și Chiștoc. Au lăsat faetoanele încărcate cu gunoi de grajd în șosea. Dincolo de gard văd cozile furcilor înfipte în pasta cafenie și urât mirositoare .
-Uăi,oameni buni, spune Malaicreț. Ați văzut ce-o făcut săcuii la Tîrgu Mureș? Api aiștea a sî ni distrugî țara fără doar și poati. Îs conduși di Iliescu șî Roman. Așa o făcut șî dupî revoluție șî o vândut tătî țara. Pi i nu-i intereseazî di țarî cî i îs săcui.
-Dă-i dracu di săcui,se bagă în vorbă și Chiștoc. Iliescu nu-i săcui. Iliescu îi lipovean din Tulcea. Ni-o spus nie unu’ care vindi în piață sîmbăta grâu adus din jios.
-Ba-i săcui. Lipovenii au barbă. Întreabă pi orici om. Nu există lipovean fără barbă.
-Să prea poati, spune și Buburușcă. Lipovean farî barbă n-am văzut.
Oamenii au peste șaptezeci de ani. Sunt veseli, cu chef de vorbă și evident li se pare că ei au întotdeauna dreptate. Malaicreț continuă discursul:
-Eu am o nepoată măritatî cu un săcui. Copchila s-o dus la lucru în Italia. Acolo cum o hi făcut nu știu da’ s-o luat c-un săcui di aista care vre sî nă ieie țara. O făcut acolo nuntă și tât șî au șî un copchil de patru anișori. Astî varî ci credețî că s-o întâmplat ? O vinit copchila acasî, în Mălini. Cu copchil șî cu săcui.
-Da’s cununați la popă?, întreabă Chiștoc.
-Cum sî cie cununați, cî doarî săcuii nu-s ortodocși, răspunde trist Malaicreț.
-Da’ cis- s bre ?
-I cred în Dumnezău da’ nu fac crucea ca noi șî nu cred nici în sfinții noștrii cum ar hi sfântu’ Ioan cel Nou de la Suceava, sau cuvioasa Paraschiva. Îs săcui, ci mai la deal la vali. Nu-s creștini. Buun. O vinit copchila acas’. Ce era sî facem noi ? O bagat mașîna în curti. Ne-am pupat. Copchila ne-o prezentat pe barbatu’ i. O zîs câ-l cheamî Fernando.
-Nume di săcui, afirmă Buburușcă și dă vesel un pahar de vodcă peste cap.
-Da bre , di săcui. Omu’ mă salutî așă ca pi-o cioatî șî să bagî în casă. Ficioru’ lor la fel. O boabî di românești nu știa spurcăciunea. M-o luat la vorghit pi limba lor a săcuilor: prontu, certu, grație, prostii de-a lor. I-am zîs la copchilă că nu –i frumos, că dupî ci cî ni-o adus săcuii în familie să nu își învețe băietu’ limba noastră. 
-Șî?, întreabă Buburușcă rămas cu paharul gol în față? Ea ci o zâs?
-M-o mințât. Tot spune’ cî barbatu’ i nu-i săcui, cî îi italian. Da’ ea nu știe cî eu am făcut armata cu un săcui șî am prins din limba lor. Șî aciala tot așă vorbea: certu, grație, prontu.
-Așăi, săcuii vorghesc așa, spune Chiștoc.
-Mâne, poi’mâne a sî aibă pretenția sî punî la sat plăcuțî cu numele satului pi limba lor. Chiar oari cum să zici la Mălini în sîcuiascî?
-Prontu Mălini, răspunde amuzat Chiștoc.
-Doamne’ Maica Domnului !
Îmi amintesc unde am văzut prima dată plăcuțe bilingve. Eram soldat în termen, grănicer. În satul unde eram încartiruiți locuiau doar familii de maghiari. La data 23 decembrie 1989, mă deplasam către post-control, un obiectic de pază și control amplasat în fața localității. Acolo aveam o mică gheretă, un aparat optic pentru timp de noapte, telefon, antipneu. Șeful de patrulă stătea la barieră și controla documentele celor care intrau sau ieșeau din localitate, iar celălalt soldat stătea într-o groapă pentru a trage la nevoie de un fir metalic care ar fi adus în mijlocul șoselei, antipneul. În acea zi, mi s-a adus la cunoștiință că voi avea un nou coleg de patrulă. Mă obișnuisem să merg în pază cu un oltean, somnoros și veșnic flămând. Noul coleg de patrulă era un orădean scund de statură, infatuat și culmea, foarte vorbăreț. Provenea dintr-o familie mixtă: tatăl maghiar și mama româncă. Vorbea maghiara impecabil și adeseori ofițerii companiei de grăniceri îl foloseau pe post de translator. La vreo cincizeci de metri de ghereta postului de control m-am oprit. Pe indicatorul unde ieri era trecut numele satului scria altceva. Evident, în maghiară. 
-Ce scrie aici?, am întrebat pe colegul meu de patrulă.
-E în ordine, a răspuns el. E scris numele satului.
-Tu faci mișto de mine? E în maghiară.
-Ce ai Dornene? Aici locuiesc maghiari. Cum ai vrea să scrie ? În franceză?
-Hai, fuguța și ajută-mă să scot din pământ stâlpul de fier.
-Nu vin și dacă te iei de mine te raportez domnului căpitan, s-a burzuluit colegul meu.
-Și ce crezi că o să spună căpitanul? Că trebuia să lași indicatorul unguresc sau să pui înapoi pe cel românesc . Uite-l, la doi metri de tine ! E în șanț.
Colegul meu maghiaro-român s-a gândit ce s-a gândit și a fost de acord să mă ajute. Am scos stâlpul de fier și l-am ascuns undeva, într-un stog de strujeni. Am înfipt vechiul indicator, iar colegul meu nu mi-a vorbit toată ziua. A doua zi, localnicii au montat un nou indicator cu numele unguresc al satului. Unsprezece zile a durat mascarada, apoi cei din sat s-au lăsat păgubași. 
Camarazii mei râdeau de mine:
-Dorneanu poate să deschidă magazin cu indicatoare ungurești!
Atunci nu am realizat de ce primele plăcuțe cu înscrisuri maghiare au apărut în satele de frontieră. Eram prea tânăr. Așteptam să fiu lăsat la vatră. Număram orele, minutele , visele.
Cei trei consăteni continuă discuția:
-Șî într-o zî ce crezi cî sî întîmplî? Ni chiamî un cumătru la o nuntă, tocma în Păltinoasa. Era diparti da’ cum sî nu ti duci dacă era la neamuri. Ni suim în mașîna săcuiului șî ni ducim la nuntî. Acolo ci sî vezi. Copchila me îi frumoasî tari. Săcuiu’ n-o vrut să gioaci nici macar un gioc. Pi copchilă o măi giucat-o unu’, altu’, na ca la nuntă. Cî doarî numa’ morțî nu gioacă. Uăi, oamini buni, știțî ci o făcut săcuiu? S-o suit în mașînî șî ni-o lasat acolo ca pi niști proști. S-o dus acasî șî o dornit șî noi o trebuit sî plătim taxi ca sî ni aducî acasî. Api eu m-am inervat și l-am luat la trii păzăște. Săcuiu’ s-o înmuiet șî ș-o cerut iertare.
-Pi românești?, a întrebat Buburușcă.
-Nu, pi limba lor, a săcuilor. O zâs :,, fuori di chi sporco romano’’. Copchila mi-o zâs câ asta însamnă:,,iartă-mă românule că nu mai fac’’. Ci era să fac ? L-am iertat cî îs tari bun la inimă.
Sună telefonul mobil. Răspund:
-Pronto, ascult.
Oamenii mă privesc de parcă aș fi un criminal în serie . Mâinile lui Malaicreț tremură. 
-Bine, am înțeles. Ceao.
Închid telefonul și plec către casă. Oamenii se ridică de la masă și se întorc la faetoanele lor pline cu balegă și rumeguș.Primul pleacă Buburușcă. Apoi Chiștoc și la sfîrșit Malaicreț. Omul ridică biciul și strigă:
-Haidaaa Sura!, mîncati-ar săcuiii șî cine i-o mai adus pe lume.
Mă duc în livadă. Motanul Nero tot nu a apărut. Probabil că trupul lui putrezește undeva într-un șanț sau printre pietrele prundului Suhăi. Privesc cerul și mă gîndesc la zborul păsărilor. Albastrul cerului nu poate fi împărțit . Număr aripi și vise. În tăcere.

Eduard Dorneanu
Mălini, 11 martie 2014 


Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.   

vineri, 7 martie 2014

THE VICTORY THAT NEVER COMES

Miercuri, 5 martie 2014, Argentina a întâlnit pe ,,National Arena’’ singura echipă din lume care putea pierde anul trecut un meci de baraj în fața selecționatei Greciei. Desigur nu este vorba de echipa Insulelor Aleutine ci chiar de galbena națională de fotbal a României. Argentinienii nu au avut timp de vizitat mănăstirile din Bucovina, barajul Vidraru sau bordelurile clandestine. Ei s-au focusat asupra milionului de euro primit ca recompensă pentru participarea la acest ,,eveniment sportiv’’. Românii au avut pentru ce să fie fericiți: Messi și coechipierii săi au jucat la fel de modest ca și tricolorii. Cu toate acestea nu am învins. Una dintre regulile stricte ale fotbalului spune că o echipă învinge doar atunci când înscrie mai multe goluri ca echipa adversă. România înscrie greu împotriva echipelor mari, iar victoriile vin foarte rar sau deloc. Totuși, oamenii aflați în tribune s-au bucurat. Au fluturat stegulețe, au încurajat pe fotbaliștii români. Ai noștri s-au dovedit a fi remarcabili maeștri în boring-țurca, un derivat al fotbalului modern preluat de domnul antrenor de la celebra echipă Kuusysi Lahti, împotriva căreia a jucat în cretacic, pe vremea când dacă obțineai câteva victorii ajungeai într-o finală de cupă europeană. Ce este boring-țurca? Un mod de a pasa mingea de la un jucător la altul până când adversarul direct vomită ( cazul lui Messi) sau fundașii renunță la marcaj și lasă pe atacanți să șuteze la poartă știind că oricum românii marchează doar în zilele când Uranus se intersectează cu oile lui Jiji.
Admit faptul că vizionarea acestui meci nu a produs efecte catastrofale. Casa Soborului ( sau Poporului, eventual) nu a fost fulgerată din senin, berea cu gust de blană de șobolan se vinde bine și este considerată aliment, broaștele țestoase nu au fost sanctificate de către clarvăzătoarele de etnie romulană.
Nu contează faptul că nu am învins și pe terenul de fotbal. De la o vreme, cel mult reușim să înscriem mai multe goluri ca unele echipe cu care ne confruntăm pe gazon. De învins, nu. Naționala are alergie la rezultatele care ar putea să o califice la un campionat mondial sau european.
Cam asta e. Mergem înainte cu boring-țurca noastră. Și ne bucurăm când putem plăti milioane de euro unor echipe care vin la București doar pentru a face act de prezență. Nu voi viziona următorul meci amical al naționalei. Ar fi ca și cum aș încuraja un poet agramat care își închipuie că poate fi  nominalizat la premiul Nobel. Sau ca și cum aș vota la alegerile parlamentare un semianalfabet .
Urmează meciurile din ,,Cupa României’’. Poate că acolo fotbalul va fi cu adevărat viu. Măcar acolo . . .

Eduard Dorneanu
Mălini, 7 martie 2014 


Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.  

joi, 6 martie 2014

MĂLINI- VOLUMUL 1-CAPITOLUL 18



Apa de ploaie spală gardul de sârmă ce desparte curtea mea de a bătrânei Ema. Stâlpii de fier au ruginit . La fel și ochiurile din sârmă groasă. Hotarul ruginiu nu poate fractura privirea, uimirea, așteptarea.
Motanul gri care se juca dimineață cu pisica Pufoasa zace fără suflare între fântâna cu roată de lemn și trandafirul chinezesc. Aproape de gardul cu țepi ruginii. Întorc motanul pe toate părțile. E obez. Are blănița curată și ochii deschiși. Pe bot se văd urme verzi, semn că a fost otrăvit. Încerc să îi închid cumva ochii dar nu reușesc.
-E Nero ?, întreabă mama ? E mort ?
- E mort dar nu e Nero, răspund trist încercând în zadar să îi închid ochii.
- Lasă-l în pace, nu îl mai chinui. Ia hârlețul și îngroapă-l în livadă. Ai grijă să faci o groapă adâncă.
- Da, fii fără grijă.
Nero nu a mai venit acasă de douăzeci și șase de zile. Presupun că și pe el l-au otrăvit. Nu știu cum să transport motanul mort. Până la urmă îl pun într-un lighean de tablă verde și plec cu el în livadă. Doi bețivi mă văd din drum și râd fericiți.
-Cini dracu’ ari nevoi de mâți ?, spune unul dintre ei. Sî crăpi tăți.
-Animali spurcati, concluzionează și celălat bețiv.
Mi-e milă de motanul otrăvit. Îi sap groapă sub un gard putrezit . Aproape de mormântul lui sunt îngropați motanii Pif și Clinton, pisicile Hadesa și Svetlana, cățelușele Tina și Grivca, cățelul Codiță. Toți au murit fie din cauză că au mâncat mâncare otrăvită, fie pentru că au fost torturați. Doar cățelul Codiță a murit instantaneu după ce a fost lovit cu o lespede de piatră.
 Clinton era un motănaș jucăuș, unul dintre primii născuți ai Hadesei. După ce a a început să mănînce hrană solidă l-am dat unei femei din sat care îl ceruse cu insistență. După câteva zile mama l-a adus înapoi.
-Era slab ca o arătare și ăia îl țineau în grajd, a spus mama. Cred că îl hrăneau doar cu lapte. Asta dacă își aduceau aminte de el.
Clinton s-a întremat în câteva zile. Hadesa l-a luat după ea peste tot: printre strujenii galben-verzui ai popușoilor, în podul magaziei sau în iarba deasă a haturilor . Clinton a crescut și devenit un mic șef peste lumea pisicească din acea parte a satului. Într-o zi am ieșit în drum și m-am așezat pe podeț. Îmi plăcea să privesc faetoanele încărcate cu fân și prepeleci, remorcile și mașinile de tonaj mare care treceau zilnic spre Văleni. Clinton a ieșit și el în drum. De la o vreme mă însoțea chiar și atunci când aveam de făcut cumpărături în magazinele din apropiere. Totuși, în acea zi Clinton nu a stat lângă mine. S-a cățărat pe gardul bătrânei Ema, apoi a ajuns în fața atelierului de vulcanizare. Tudoran, patronul vulcanizării angajase de vreo câteva zile pe Vucă Știolbon, un om cu privire urâtă și cuvinte pe măsura ei. În acea zi, în fața atelierului era parcat un faeton încărcat cu barabule. Mi-am dat seama că stăpânul faetonului aducea barabulele tocmai din satul Cornu Lunci. Barabulele aveau pe ele un praf gros, negru. Pământul arabil din Cornu Lunci este negru, făinos și orice ar crește acolo prinde o crustă întunecată. Vucă a văzut motanul și dintr-o dată fața i s-a luminat.
-Piss, piss, hai încoa’, striga Vucă . Hai că-ți dau un cremvuști, motane. Haida odată.
Clinton s-a dus către Vucă ca și când l-ar fi cunoscut de când e lumea și pământul. Vucă l-a mângâiat, apoi a luat de undeva din stânga un ciocan și l-a lovit pe Clinton în cap. Motanul a fugit drept vreo cinci metri și apoi a început să se învârtă în cerc.
-Uiteee cum să învârti spurcăciunea, a început să țipe Vucă. Vrei crenvuști, grijania șî cristoșî măti? Uăă am sî omor tătii animalili aiestea.
-Hahaha, se amuză și stăpânul faetonului. Nici nie nu-mi plac mâțîî. Sî îi ie dracu pi tăți. Uite cum să-nvârti, hahahaha.
-Grijania mati di mâț.Amu nu mai niauni?Hăi?Măi niauni?,ia zî?
M-am ridicat de pe podeț. Clinton m-a cunoscut și s-a oprit. Avea ochii roșii, iar din urechi îi curgea sânge.
-Uă Eduard, îi motanu’ tău?N-am știu, strigă Vucă aproape fericit.Hai nu ti supara pentru un mâț.Îțî aduc zăci dacî vrei.
Oamenii râd. Îl iau în brațe pe Clinton. Cămașa mea cafenie se umple de sânge.L-am așezat în cerdac pe o pătură gri. A bolit paisprezece zile. În a cincisprezecea zi s-a ridicat și cu ultimile puteri s-a dus sub tuia. A murit într-o zi ploioasă de marți sub copacul unde se juca sau își ascuțea ghearele.
-Oare Nero unde o fi?,întreabă mama.Fă groapa mai adîncă. Vezi că motanul ăsta gras a fost otrăvit. E bine ca groapa să fie adâncă.
-Da, știu. Nu e primul animăluț care moare pe aici. Nici nu știu al cui o fi. Săracul. . .
Hârlețul are lama tocită. Intră greu în pământul hleios al livezii.
Pe motanul Pif l-am găsit legat cu sârmă ghimpată de un gard al livezii. Asta se întâmpla acum opt ani, în prima zi de Paști. Pif avea lăbuțele tăiate și un ochi scos. M-am chinuit jumătate de oră până l-am scos din sârma ghimpată. Colții sârmei au intrat și în palmele mele, iar sângele a curs peste frunzele de patlagină și coada racului. Nu am vrut ca mama să vadă grozăvia. Am adus o perie de sârmă și am șters urmele de sânge rămase pe gard. Am mulțumit Domnului că eu am fost acela care l-a găsit pe motan și nu mama, apoi l-am îngropat . Uneori mai simt durerea aceea seacă dată de sârma ghimpată. Mă gândesc la cât de aspră e lumea satului și cât de falsă este imaginea care pleacă înspre lume.
Hadesa a fost o pisică de o inteligență și o frumusețe aparte. Am primit-o cadou de la sora mea. În prima zi a mirosit trunchiurile pomilor, s-a minunat în fața verdelui tuiei, s-a urcat pe vița de vie și s-a jucat cu picăturile de apă care curgeau prin burlane. În timp a cunoscut toate livezile din jur. A ajuns până la gardul școlii, a omorât guzanii din grajdurile vecinilor și a exterminat populația șoricească din zonă. Îmi amintesc cum aducea guzanii  și alte lighioane și le lăsa în fața ușii. Nu le mânca . Îi plăceau dulciurile, pâinea și chiar înghețata. O răsfățam adeseori cu pufarini. Îi alegea întâi pe cei viu colorați, apoi îi mânca și pe ceilalți. Când voia să intre în casă se cățăra pe geam și bătea cu lăbuța la fereastră. Sub geamuri, pe peretele de var  urmele Hadesei apăreau imediat ce afară ploua sau ningea. Hadesa a murit la vârsta de șaisprezece ani. Era duminică.Am găsit pe Hadesa  în iarbă, în fața casei. Pe bot avea urme de vomă verde. Sărea  la o înălțime de jumătate de metru, apoi se zvârcolea în iarbă. A repetat această scenă de vreo câteva ori. La un moment dat a țipat așa cum niciodată nu o mai făcuse și a încremenit. M-am așezat lîngă ea și am stat împreună până s-a întunecat. Am îngropat-o după apusul soarelui împreună cu jucăria sa preferată, un ghem de lână groasă de culoarea gri.
Hârlețul a lovit o cărămidă veche. O scot și o arunc departe, pe ogor. Așez motanul necunoscut în groapă . Domnul  îmi face semn să mă opresc. Se apropie de motanul mort și îi închide ochii.
-Acum pot să îl învelesc în pământ și uitare?, întreb cu privirea în pământ.
-Acum,da, răspunde El. Acum da.
Acopăr trup de animal otrăvit. Domnul își spală palmele cu țărână sfântă și apă de ploaie. Ne așezăm pe hat. Împărțim răceala pământului. Și albastrul speranței.

Eduard Dorneanu
Mălini, 6 martie 2014 


Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.